Extracorporalitatea

Experienţele de „părăsire a corpului” sau „extracorporalitate” se apropie de clarviziune. Faptul că în ambele cazuri o persoană, medium, îşi părăseşte corpul, sub forma unei dubluri numită corp astral şi se deplasează astfel într-un loc inaccesibil în acel moment corpului său, iar aici vede şi aude lucruri pe care le poate relata şi care, verificate ulterior se dovedesc exacte.

Experimentele lui Ingo Swann

Ingo Swann (1933-2013), clarvăzător american, a fost implicat nu doar în numeroase proiecte militare, ci şi în explorarea fenomenului de clarviziune prin metoda extracorporalităţii. În 1972, în buletinul informativ al Societăţii Americane pentru Cercetare Psihică (ASPR), directorul de cercetare Karlis Osis a descris experimentul de control în afara corpului, făcut cu Ingo Swann.

Ţintele pe care Swann trebuia să încerce să le descrie şi să le ilustreze în scris se aflau într-o tavă aflată pe un raft la doi metri de tavan şi la caţiva metri deasupra capului lui Swann. Iluminarea era făcută de două corpuri de iluminat, iar Swann stătea singur în cameră cu firele de electrozii fixaţi pe cap. Aceștia îi monitorizau activitatea cerebrală.

Swann stătea sub tava ţintă şi i s-a dat un clipboard pe care să-l folosească pentru schiţele obiectelor văzute la distanţă. În cartea lui Swann „To Kiss Earth Goodbye” există o fotografie a obiectelor de pe raft. Swann a scris că era conştient de majoritatea obiectelor aflate pe raftul de deasupra capului. Au fost elaborate scale psihologice pentru a evalua calitatea şi claritatea viziunii extracorporale a obiectelor vizate. Rezultatele au fost evaluate prin jurizare oarbă, fără a fi cunoscut de către evaluator subiectul experimentului.

Evaluatorii experimentului au fost doi psihologi, fie Bonnie Preskari, fie Carole K. Silfen. Aceștia au verificat pe rând răspunsurile lui Swann. Răspunsurile au fost exacte în toate cele opt sesiuni de experiment. Osis a afirmat că şansele lui Swann ca toate descrierile obiectelor să fie corecte erau de 40.000:1.

Descrierea planetei Jupiter prin clarviziune extracorporal

Ingo Swann a propus un alt experiment colegilor săi Russell Targ şi Harold E. Puthoff. La început aceştia au obiectat, pentru că descrierile rezultate ar fi imposibil de verificat la vremea experimentului. Cu toate acestea, în seara zilei de 27 aprilie 1973, Targ şi Puthoff au înregistrat sesiunea de vizionare de la distanţă de către Ingo Swann, a planetei Jupiter şi a sateliţilor lui Jupiter.

Lucrul acesta s-a întâmplat înainte cu 6 ani de cercetarea lui Jupiter de către sonda Voyager în anul 1979. Swann a solicitat 30 de minute de concentrare. Potrivit lui Swann, capacitatea sa de a vedea planeta Jupiter a durat aproximativ trei minute şi jumătate. În cadrul sesiunii, el a făcut mai multe rapoarte cu privire la caracteristicile fizice ale lui Jupiter, cum ar fi atmosfera şi suprafaţa miezului său.

Swann a susţinut că a văzut benzi de cristale în atmosferă, pe care le-a asemănat cu nori şi cu inelele lui Saturn. Sonda Voyager a confirmat mai târziu existenţa inelelor lui Jupiter, deşi aceste inele nu se află în atmosfera planetei. Cu toate acestea, afirmaţia lui Swann că sunt prezente cristale în atmosfera Iui Jupiter este susţinută de observaţiile navei spaţiale Galileo a NASA, care a descoperit nori de cristale de gheaţă amoniacală în colţul nord-vestic al Marii Pete Roşii a lui Jupiter.

Relatările lui Robert A. Monroe

Interesul modern pentru fenomenul de extracorporalitate începe de la cercetările lui Robert A. Monroe (1915-1995). Cercetările au fost publicate în volumul „Journeys Out of the Body” (1971). El a descoperit în anul 1958 că se poate disocia de corpul său fizic. Potrivit propriei sale relatări descrise în carte, în timp ce experimenta tehnici de somn, Monroe a experimentat un fenomen neobişnuit.

Acest fenomen neobișnuit a fost descris ca fiind senzaţii de paralizie şi vibraţie. Senzațiile erau însoţite și de o lumină puternică care părea să strălucească asupra lui dintr-o parte laterală. Monroe a spus că acest lucru a avut loc de nouă ori în următoarele şase săptămâni. Au culminat cu prima sa experienţă în afara corpului.

Pentru a explora fenomenele de extracorporalitate, la începutul anilor ’70, Monroe a întemeiat şi a devenit director executiv la Monroe Institute din Afton (Virginia). Institutul şi-a câştigat reputaţia internaţională, mai ales prin studierea efectelor undelor sonore asupra minţii umane. Ulterior, Monroe a mai fost autorul a încă două cărţi despre experimentele sale extracorporale, „Far Journeys” (1985) şi „Ultimate Journey” (1994).

Istoricul Petru Culianu aprecia că experienţele extracorporale ale lui Monroe par a fi demne de încredere, chiar dacă cele relatate sunt deformate de către eforturile de a „traduce” trăirile în limbajul nostru obişnuit.

Extracorporalitatea şi sportul

Un paralelism straniu există între lumea sportului şi cea a fenomenelor extracorporale. Extracorporalitatea este experienţa unor subiecţi care s-au proiectat în afara corpului fizic. Se spune că se realizează destul de frecvent în timpul visului (vezi senzaţia de planare, de zbor). Într-o lucrare, „ Sport şi psihic”, scrisă de americanii Michael Murphy şi Rhea A. White în anii ’70, sunt documentate peste 400 de cazuri diferite în care atleţii au experimentat în decursul activităţii competiţionale, senzaţia că „plutesc”, că „zboară” sau că ar ieşi în afara propriului corp.