Care este momentul în care devenim oameni?!
„Persoana (fiinţa) umană este atât de plină de taină, încât nu s-a găsit nimeni să dea un răspuns care să o lumineze.”
Preot Dumitru Stăniloae (1903-1993) – Profesor universitar, scriitor şi ziarist român
Ce este omul: „Fiinţă superioară, socială, care se caracterizează prin gândire, inteligenţă şi limbaj articulat iar din punct de vedere morfologic prin poziţia verticală a corpului şi structura piciorului adaptată la aceasta, mâinile libere şi apte de a efectua mişcări fine şi creierul deosebit de dezvoltat” (DEX). Oare din ce moment al existenţei sale poate fi socotit omul fiinţă superioară, înzestrată cu calităţile înşirate mai sus? O să fiţi surprinşi, dar… nu ştim. Nu ştim de când din „nimic” ne putem socoti „ceva” şi apoi, din acest ..ceva” fiinţă superioară. Specialiştii din cele mai diverse domenii nu au căzut încă de acord de când poate fi socotit omul, om.
Ce spun cercetătorii
Despre miracolul, cum este conceput omul, cercetătorii incearcă să ne lămurească în câteva fraze: „Când spermatozoidul s-a întâlnit cu ovulul, cele două coduri, 23 de cromozomi de la mamă şi 23 de la tată, sunt puse cap la cap şi programul după care va fi alcătuită noua fiinţă umană este gata să înceapă. Operaţiunea de punere de acord a celor două cifruri, durează însă şi ea 18 ore.
Din acel moment, ovulul începe să se dividă
Și va face acest lucru la fiecare 12-15 ore. Din aceste divideri repetate, printr-un miracol inexplicabil, începe să se formeze embrionul uman. Care este corpul în care, pentru o bucată de vreme, îşi va găsi locul un suflet (ultima parte nu survine din cercetările de specialitate). Drumul însă nu s-a terminat aici. Ovulul fecundat circulă încă 6-7 zile până ajunge în uter. Din cele peste 100 de celule unite, jumătate vor forma placenta şi jumătate vor lucra la creşterea fătului”.
Big-Bang-ul în miniatură
Poate e bine să ştiţi că abia în 2014, specialiştii de la Northwestern University, Illinois, au reuşit să filmeze momentul contactului între spermatozoid şi ovul. Imaginile au fost fantastice. Miliarde de atomi de zinc au ţâşnit pur şi simplu, ca nişte scântei, marcând începutul unei noi vieţi, a unui nou destin, plănuit probabil în locuri despre care nu ştim nimic. Aşa stând lucrurile, din care clipă după această întâlnire putem spune că avem de-a face cu un om, aşa cum este el definit şi căruia trebuie să i se acorde respectul şi protecţia cuvenite?
Căutări fără rezultate
În limbajul celor care se ocupă de aceste cercetări se foloseşte termenul de „persoană”. DEX defineşte ca fiind „Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însuşirilor sale fizice şi psihice; fiinţă omenească”.Este o formulare care complică şi mai mult stabilirea graniţei dintre „o îngrămădire de celule” şi ceea ce s-ar putea numi om în devenire.
Ce spune biserica
Omul este o entitate distinctă, cu o natură spiritulă, căruia Dumnezeu i-a dat să trăiască pe Pământ. Explicarea termenului „persoană” constituie subiect de dispută pe multe fronturi. Învăţăturile bisericeşti ne spun că viaţa începe din clipa fertilizării. Din secunda aceea în care cele două coduri se completează reciproc şi începe procesul concepţiei. Asta nu înseamnă însă că toţi creştinii văd lucrurile la fel.
Catolicii susţin că sufletul este implantat viitorului om încă de la fertilizare, din momentul zero. Ortodoxia spune că sufletul este o entitate separată, care vine mai târziu. Este dăruit de Dumnezeu şi chiar dacă sufletul nu poate exista fară un trup, dar nici invers, după moarte, carnea se întoarce în pământul din care a fost făcută. Iar sufletul se duce la Cel Atotputernic.
Când este omul suflet nou?!
Dar părerile sunt împărţite nu numai în sânul Bisericii. Când putem vorbi despre existenţa unui „om”, atunci când este pre-embrion, o grupare de celule diferite, care nu poate fi socotită „persoană”, sau după ce „produsul” a fost implantat în peretele uterului şi a devenit embrion? Mai clar spus, putem numi „om” rezultatul fecundării în primele 14 zile, sau numai după această perioadă? Şi când este acesta un „suflet” nou?
Păreri contradictorii
În încercarea de a lămuri lucrurile, în anul 1930 ginecologii americani au creat termenul „pre-embrion”. Pentru a găsi o cale acceptabilă, unii au propus înlocuirea termenului „persoană” cu „subiectivitate”, adică ceva „care ţine de părerea personală; necorespunzător realităţii”. Preotul profesor doctor John Breck s-a născut în 1939, este teolog al Bisericii Ortodoxe din America iar din 2003, este şi doctor onorific al Universităţii din Cluj-Napoca, România.
John Breck
Sfinţia Sa a spus că
„Dacă într-adevăr diferenţierea celulară începe în stadiul bicelular, atunci numirea formei embrionare primare de viaţă ca «pre-embrion» este în cel mai bun caz amăgitoare. Chiar dacă embriologii ar demonstra în cele din urmă că o asemenea diferenţiere nu există, că metilarea nu se aplică la oameni şi că pre-embrionul este o «masă de celule nediferenţiate», aceasta nu ar schimba convingerea Bisericii Ortodoxe că viaţa umană începe cu concepţia, adică odată cu fertilizarea.
Principiul vieţii sau «formula primară»
…care produce o dezvoltare continuă, ajungând în mod normal la naşterea unui copil, este prezent de la primul stadiu”. Comisia Juridică a Drepturilor Omului a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a afirmat încă din 1986 că „Noi ştim acum că existenţa umană începe din momentul oului fecundat”. Da, dar asta nu înseamnă că s-a stabilit bariera între „existenţa umană”, care poate fi un început nedefinit clar, o aglomerare de celule şi „fiinţă umană”, un corp cu suflet şi sistem nervos, care simte şi reacţionează.
Există mai multe păreri privind momentul din care putem vorbi despre o existeţă umană
Iată câteva dintre acestea:
a) Putem vorbi despre existenţa unei „persoane” din momentul fertilizării ovulului;
b) De la implantarea ovulului fertilizat în peretele uterului;
c) La scurt timp după implantare, când apar primele trăsături primitive care vor duce la dezvoltarea măduvei spinării şi a sistemului nervos central;
d) Din momentul în care mama simte mişcarea fătului în pântec;
e) Din momentul naşterii, când copilul ia prima gură de aer;
f) De când respiră singur;
g) Poate fi socotit „om” numai după ce s-a confirmat că nu suferă de anomalii genetice grave.
Iată dar că afirmaţia noastră de la începutul articolului, cum că nu ştim de când ne putem socoti oameni, este una cât se poate de adevărată. Este oul fecundat doar o bucată amorfa de ţesut uman, poate fi socotit „om” din acel moment sau trebuie neapărat să treacă o perioadă anume?
De care parte suntem?
Neînţelegerile apar şi din alte motive, cum ar fi de exemplu necesitatea întreruperii unei sarcini nedorite, rezultată pe timpul unei boli sau în urma unui viol sau a unui incest. Altfel spus, în cazul unei întreruperi de sarcină, din ce moment ne putem socoti vinovaţi că am luat viaţa unui om? Aici lucurile se complică atât de mult încât unii specialişti evită să dea un răspuns clar. Aceștia preferă să emită nişte explicaţii întortocheate, care seamănă mai degrabă a scuze.
Se pare că pre-embrionul nu este un „cine”, ci un „ce”
Şi, paradoxal, din neştiinţă, suntem nevoiţi să acceptăm aproape toate variantele. Richard McCormick, Thomas Shannon şi Allan Wolter, biologi şi embriologi de renume, fac distincţie între „individualitatea genetică” şi „individualitatea de dezvoltare”. Cu alte cuvinte, conceptul rezultat în urma fertilizării nu poate fi considerat „persoană umană însufleţită”. Această recunoaştere poate fi acceptată doar după stadiul organizării embrionare primare. Deci, pre-embrionul nu este un „cine”, ci un „ce” unic genetic, care „poate” deveni adult numai în anumite condiţii.
Ce sunt blastomerii
Dacă vorbind despre oameni, avem atât de multe probleme de clarificat. Cum ne vom descurca în cazul experimentelor pe care omul le face de când a început să se joace de-a Dumnezeu? În 1998, James A. Thompson, profesor de biologie celulară şi regenerativă la Universitatea Santa Barbara, California, SUA, a creat blastomerii. Sunt celule formate în urma divizării primare a zigotului (oului fecundat).
Numite şi „celule sexuale”, prezente atât la animale cât şi la plante, acestea aveau nişte proprietăţi extraordinare. Puteau produce ţesuturi de înlocuire a unor părţi din sânge, nervi, inimă, creier, ş.a.m.d. La scurt timp, blastomerii au fost utilizaţi pentru producerea de organe întregi, ochi, ficat, plămâni. La scurt timp, chiar de organisme vii, adică de oameni.
Şi iată-ne din nou la poarta marilor întrebări pentru care, de altfel, nici nu aveam răspunsuri clare. Ce sunt noile entităţi create în laboratoare, pe care le sacrificăm în diferite scopuri, „persoane”, oameni, fiinţe vii, cu suflet de la Dumnezeu, îngrămădiri de celule cu care poţi face orice? Cum rămâne cu explicaţiile pe care le-am formulat până acum?
Dacă într-o sală de spital doctorii se chinuie să salveze un om înlocuindu-i inima bolnavă cu una obţinută din blastomeri, nişte „pre-embrioni”. În altă sală, altă echipă de medici provoacă un avort pentru întreruperea unei sarcini rezultate în urma unui viol, adică oprirea evoluţiei unui alt „pre-embrion”. Unde este bariera dintre „corect” şi „incorect”?
Dincolo de vechile graniţe ale moralităţii
La 3 iulie 2003, presa a făcut publică o încercare care a scandalizat întreaga lume. O echipă de specialişti de la Centrul de reproducere Umană din New York, condusă de Norman Gleicher, a creat un „mascul-femelă”. Experimentul s-a realizat prin implantarea de celule dintr-un embrion masculin într-unui feminin. A rezultat un „om” hibrid, hermafrodit, jumătate bărbat, jumătate femeie, asemenea fiinţelor din mitologia greacă.
Condamnat de geneticieni şi nu numai
Experimentul a fost oprit, sau cel puţin aşa s-a spus. Încercările au continuat însă în alta parte. La cea de doua Universitate Medicală din Shanghai au fost combinate „celule epidermice umane cu celule de iepure”. Asta pentru a produce embrioni în stadii primare, care apoi sunt ucişi pentru obţinerea de blastomeri (cf. John şi Lyn Breck). La începutul acestui mileniu, la San Francisco, SUA, au fost creaţi nişte şoareci al căror creier avea 25% celule umane.
Cât de morală este metoda uciderii
Explicaţia a fost că se dorea obţinerea unor blastomeri pentru tratarea unor boli. Fară a sacrifica embrioni umani sută la sută, adică… pui de om. Şi, pentru că lucrurile sunt nelămurite, în final nu s-a putut stabili cât de morală este metoda combinării celulelor umane cu cele ale altor animale pentru a obţine nişte creaturi pe care, apoi, le ucidem pentru a trata alţi oameni.
În legendele antice întâlnim o mulţime de monştri, lei cu aripi, şerpi cu pene şi/sau cu cap de animale. Păsări-animale, combinaţii pe care azi savanţii le pot crea prin manipulări genetice. Oare, cu mii de ani în urmă a mai stăpânit cineva această tehnică în care noi abia facem primii paşi? S-a mai jucat cineva de-a Dumnezeu şi a trebuit să plătească pentru asta?
Dumneavoastră doamnă, dumneavoastră domnule, de când credeţi că aţi devenit „om”? Pe copiii, pe nepoţii dumneavoastră, din ce moment al existenţei lor i-aţi considerat pre-embrion, embrion, „persoane”, fiinţe vii, oameni? Aştept răspunsurile voastre intr-un comentariu, mai jos.
Articole recente
(2 voturi, media: 5,00 din 5)
Foarte interesant acest articol!
Un lucru este clar, suntem mici copii in aceasta lume plina inca de mistere ale vietii !!!
Din cate am inteles eu de la tibetani, sufletul acceseaza fetusul format dupa primele 45 de zile de la concepere.
Eu nu cred ca are prea mare importanta care este momentul cand ne putem numi oameni, dar cred cu tarie ca este esential sa intelegem ca noi suntem de fapt entitati umane si am fost dintotdeauna entitati. Vii sau morti, astea sunt chestii relative, conceptuale, definite de mintea umana cu capacitatea ei de intelegere actuala.